Poezia "Dar despre iubire, stapane?" a lui Kahlil Gibran este una dintre cele mai complexe definitii ale iubirii.
Cand iubirea coplesitoare va face semn, urmati-i indemnul,
Chiar daca
drumurile ei sunt aparent grele si prapastioase,
Si cand vraja paradisiaca va
cuprinde cu aripile ei angelice,
supuneti-va misterului ei,
Chiar daca
sabia ascunsa-n penaju-i v-ar putea rani,
Iar cand iubirea transfiguratoare
va vorbeste si o
simtiti profunda si divina, dati-i crezare,
Chiar daca
vocea ei ar putea sa va sfarame visurile himerice,
asemenea vantului din
miaza-noapte care va pustieste gradinile.
Fiindca, precum iubirea va incununa,
adeseori tot ea trebuie sa va si
crucifice.
Precum va face sa cresteti mult mai repede si imbatati de
fericire,
Tot ea trebuie sa va si reteze si uscaciunile
si sa va distruga
cat mai repede rautatile si egoismul.
Precum ea va ridica imbatati de bucurie,
pana la inaltimea voastra
ideala,
alintandu-va cu o dumnezeiasca gingasie
ramurile cele mai fragile
care freamata
in lumina soarelui infinit al iubirii,
Tot la fel ea va
razbate ca o miraculoasa
forta purificatoare pana in adancul radacinilor
voastre,
zdruncinand inclestarea lor cu pamantul.
Asemeni snopilor de grau, ea va secera, niciodata intamplator.
Va treiera
pentru a va decoji.
Va vantura spre a va curata de pleava.
Va macina pana
la inalbirea fainii voastre.
Va framanta pana ajungeti foarte supusi, divini
si puri.
Ca apoi sa va harazeasca focului sau
si sa puteti deveni painea
cea sfanta
a nemuririi la ospatul divin.
Toate aceste si multe altele vi le va da cu prisosinta iubirea,
pentru ca,
astfel, sa va puteti cunoaste pe deplin tainele inimii
si sa deveniti o parte
din inima Vietii Eterne
din care izvoraste nesfarsita IUBIREA.
Dar daca, stapaniti de indoiala, egoism, meschinarie,
suspiciune sau de
teama,
veti cauta doar tihna si placerea dragostei
care permanent vi se
daruie fara ca voi sa iubiti,
Atunci e mai bine sa va acoperiti, fiind
infranti,
goliciunea si sa iesiti din treierisul iubirii,
Spre a va
intoarce, ramanand inchistati si singuri,
in lumea fara de
anotimpuri,
unde veti rade dar nu cu intreaga voastra bucurie,
unde veti
plange
dar nu in toate lacrimile voastre pe care vi le-ar fi putut
smulge
extazul iubirii.
Iubirea nu se daruie decat pe sine si nu ia energia sa
atotputernica,
divina si misterioasa decat de la sine.
Iubirea nu
stapaneste si nu vrea sa fie stapanita
de cel sau cea caruia i se
daruie;
Fiindca iubirii adevarate ii este de-ajunsa iubirea
infinita,
sublima si transfiguratoare.
Cand iubiti nu trebuie sa spuneti "Creatorul e in inima mea",
ci mai
degraba "eu sunt acum topit de iubire in inima Creatorului",
Si sa nu credeti
ca puteti croi singuri drumul iubirii,
fiindca iubirea, daca cu adevarat o
meritati,
va va arata cu siguranta drumul ea insasi.
Iubirea nu are nici o
alta dorinta
decat aceea de a se implini prin totala iubire.
Dar daca
iubesti si trebuie sa ai dorinte,
fie ca ele acestea sa fie:
Sa te topesti de iubire in tot si
sa devii izvor de iubire divina ce
susurul in noapte-si canta;
Sa cunosti adesea durere prea marii
duiosii;
Sa fii ranit si imbatat de intelegerea iubirii;
Sa sangerezi de
bunavoie si bucurandu-te;
Sa te trezesti in zori, cu inima mereu inaripata si
sa inalti,
plin de recunostinta, multumire pentru inca o zi de iubire;
Sa
te odihnesti, coplesit de beatituine,
la ceasul amiezii si sa cugeti la
extazul iubirii;
Sa te intorci impacat si debordand de fericire acasa la ora
amurgului,
Si apoi, sa dormi inaltand in inima o ruga pentru fiinta
iubita,
iar pe buze sa ai un cantec de lauda.