Motto

„Dar,
din senin,
tu ai plecat definitiv,
iar eu atuncea am simþit
c-alunec în prãpastia adâncã
ce gura-ºi deschidea ca sã mã-nghitã,
cã nu mai scap,
cã sunt pierdut,
cã m-ai închis în visul tãu,
cã dormi adânc
ºi n-ai sã te trezeºti !…”

Cine nu tânjeºte dupã iubire ºi nu o cautã cu disperare continuã din imperioasa nevoie de a atenua neliniºti ancestrale, de a reînnoi echilibre interioare mereu ameninþate, sau numai pentru a umple hãul absorbitor al monosingurãtãþilor sinucigaºe?
Cu siguranþã cã nici eu nu am fost ºi nu sunt scutit de asemenea zbateri, însã educaþia m-a format astfel încât sã nu îmi manifest spaimele faþã de evenimentele-destin, sã îmi camuflez ºi sã îmi dozez cu grijã sentimentele, speranþele, îndoielile ºi temerile majore, sã fiu circumspect în faþa izbânzilor – care ar fi, sau ar ascunde de fapt, eºecuri predestinate sau numai deºãrtãciune; apoi am învãþat sã uzez circumstanþial de masca raþionalitãþii – mereu rece, distantã, echilibratã sau arogantã –, aºezând-o cu grijã peste emoþiile prea nude ale sufletului meu naiv.
Altfel spus, am ascuns în mine mereu, cu nespusã perseverenþã, un introvertit exagerat ºi exigent, dar nu dintr-un considerent religios invocator al supremului pãcat, ci numai din nevoia stupidã, absurdã ºi profund, profund egoistã ca – în lumea iluziilor sau a umbrelor, despre care ºtiam cã le trãim efemer –, sã întâlnesc – pentru mine, raportate numai la mine –, prietenii ºi iubiri necondiþionate, statornice, concrete, profunde, definitive, absolute; ca ºi cum l-aº cãuta pe Dumnezeu printre oameni, eu neconsiderându-mã nici o clipã Dumnezeu.
Am consumat ºi îndurat – disimulând, testând, tatonând ºi crezând cã am în permanenþã totul sub control raþional-speculativ –, cãutãri, aºteptãri, proiecte ºi visãri întru prietenii ºi iubiri imposibile; pânã într-un târziu, când am pierdut-o definitiv pe Diana.
Habar nu aveam nici cã o iubesc, nici cât o iubesc. Credeam, ºi astãzi cred cu aceeaºi tãrie, cã ea m-a iubit cu atâta intensitate încât arderea ei s-a consumat neîndurãtor de rapid.
Dar numai astfel mi-a relevat – cu o nemaiîntâlnit de directã naturaleþe, cu o neruºinare respingãtoare, dar, inconºtient, înedelung ºi permanent râvnitã ca nevoie neîngãduitã, cu o amprentare specialã a segmentelor de timp trãite –, tot ce înseamnã iubire ardentã, dãruire lipsitã de prejudecãþi, grijã agresivã pentru fericirea proprie, prezent perpetuu excitat. Mã însoþea pe nesimþite – fãrã ostentaþie ºi fãrã a se face obositoare, deci uimitor de firesc –, pe rutele venirilor ºi plecãrilor mele, pe intervalul absenþelor mele, pe traseele rãtãcirilor mele, în spaþiul privat al singurãtãþilor mele. Îmi târa dupã sine, la fel de subtil, toate rãmânerile mele în urmã-i sau prin vise. Mã orna cu sãrutãri ºi mângâieri atât de concrete încât ajunsesem sã i le port precum fireasca îmbrãcãminte intimã de zi cu zi. Mã nãucea cu inovãri continue în manifestarea plãcerilor nestãpânite impregnate pe chipu-i transfigurat, în respiraþia acceleratã, în cuvintele-i ºtrangulate ºi în ºerpuirile trupului. Era toatã o jertfã pe altarul dragostei ei. Iar când era veselã, ºi asta se întâmpla mai tot timpul când mã întâlnea, era pentru mine spectacolul cel mai armonios ºi mai seducãtor, pentru cã ansamblul însuºirilor fizice îi strãlucea cum numai diversitatea frumuseþilor naturii poate strãluci în soare. Priviri, ascultãri, gesturi, atitudini, fapte erau re-create ºi re-interpretate într-o cu totul altã simbolisticã a simþurilor, a timpului ºi a spaþiului, lãrgindu-mi universul personal dincolo de orice fantezii. Aºa am descoperit cã parte din virtuþile la care þineam ºi cu care mã mândream nu erau decât niºte vicii deghizate.
Nici n-am bãgat de seamã cum a reuºit sã trecã de la periferia universului meu în chiar centrul lui. Aºa se face cã rosturile mele anterioare – altãdatã singurele importante –, ajunseserã sã graviteze second, dar fãrã nici o frustrare, în jurul a ceea ce devenise ea pentru mine, doar dragoste ºi sex îngemãnate atipic într-o prietenie la care, am convingerea, nu pot ajunge cei ce s-au nãscut mediocri.
Eram flatat cã pot avea parte cu atâta generozitate de dragoste, sex ºi excitare, totuºi, cu cât mã dominau mai mult, cu atât mã strãduiam sã le tratez ca probleme secunde, atemporale, sau ca surse de noi explorãri intelectualiste. ªi-atunci, consecvent adept ºi artizan al disimulãrii stãrilor afective bazate pe voluptãþi fizice, am gãsit de cuviinþã sã dau un alt aspect experienþei unice pe care o trãiam cu o intensitate neostoitã, sã o transpun sofisticat în plan mental.
Erau plãceri atât de scumpe ºi legãturi atât de duioase încât le sporea enorm gradul de interzicere ºi de primejdie, dar ne deveniserã atât de necesare încât dobândiserãm în jur o aurã de virtute ºi chiar de respect, prin simplul fapt cã nu þineam nimic secret ºi ignoram cu infinitã naturaleþe opreliºtile eticii cosmeticizate de-atunci.
Pentru mine, tot ceea ce pânã atunci era banal prin repetiþie cotidianã, devenise excepþional ºi unic. Totuºi, caracterul grotesc al întâmplãrilor de zi cu zi nu-mi lãsa timp sã mã ruºinez de asta. Atât de insistentã ºi atât de repetatã devenise pofta de a-mi împlini ºi chiar a-mi întrece chemãrile corpului meu. Nevoia de ea ajunsese sã mã obsedeze ca o problemã acutã, sau ca o muzicã obsesivã, sãvârºind minunea de a transforma firescul capriciu al cãrnii într-un asalt incredibil al ei asupra spiritului.
Ajunsesem ori sã nu mai fac nimic pentru întreþinerea dragostei noastre, punându-mi tot sufletul în prietenia dintre noi, egalã celorlalte puþine prietenii pe care le aveam, ori sã neglijez cu totul prietenia dintre noi, dar numai atunci când aveam parte de dragostea ei concretã ºi exclusivã. Asta spre deosebire de ea, atentã ostentativ, constant ºi egoist numai la iubirea ei, care nu lãsa loc pentru prietenie nici între noi, nici cu terþi. În atare condiþii nimic nu putea fi perfect în iubirea noastrã, însã, cu siguranþã, numai astfel ea reuºise sã devinã nemãrginitã. Acest complicat tip de relaþie dintre noi îmi exalta public temeritatea pânã la stadiul în care vitalitatea mea devenea debordantã ºi sfidãtoare, un fel de donqijotism, ºi m-a împins ca, de la o vreme, sã nu mã mai las preocupat de ideea protectoare cã agravez periculos relaþiile, ºi aºa încordate, cu cei din jur.
Dar fericirea nu se spulberã niciodatã urmare a uneltirilor din afara ei decât dacã are în prealabil îndoielile ei lãuntrice. N-am înþeles niciodatã cum de ajunsesem sã mã satur de ea. Ipocrizia mea începu sã convertea tot ce ni se întâmpla într-o avalanºã de cuvinte care descriau niște parametrii psihologizanþi, conturau speculaþii filosofante ºi exerciții de tipare de logicã. I-am zis „dimensiune intelectualã“, aspect care elimina orice conotaþii sexuale concrete ºi pe care ea a preluat-o imediat, cu încântare ºi interes, mai ales când fãcea sex. Elucubraþiile savante, prin care eu în bunã mãsurã mã strãduiam sã-mi justific inconsecvenþele, deveniserã elemente importante ale iubirii ei nesãþioase, pe care le-a asimilat în tabieturile ºi ºoaptele dragostei ei, demonstrându-mi încã odatã cã sentimentele nu-ºi prea însuºesc filosofia minþii: „genialule”, „geniuþã al meu” ºi altele asemenea dulcegãrii.
Mai apoi, neputinþa de a cuantifica exact abisurile lãuntrice pe care ea le deschiseserã în mine, neîmplinirea setei de a o vedea transfigurâdu-se epuizant prin plãcerile pe care i le provocam, faptul cã vocaþia mea pentru frumuseþe, câtã o aveam atunci, nu reuºea sã þinã locul virtuþii care ar fi trebuit sã mã imunizeze faþã de ispitele prea grosiere, sau poate acutizarea conflictului dintre sufletul meu ºi carnea mea, aceasta din urmã reuºind sã preia iniþiativa, acutizându-mi frica de demonii voluptãþilor care s-au declanºat în mine, sunt argumente insuficiente pentru a jusifica iniþierea primelor ºiretlicuri ale nevoii de despãrþire care creºtea în mine. Pentru cã am avut impardonabilul tupeu de a-i mãrturisi, repetat, în tot mai frecventele mele momente de ipocrizie aiuritoare, cã mã bâtuie presimþirea ºi temerea cã totul se va nãrui curând, cã suntem prea frumoºi, prea ieºiþi din comun, prea intenºi ca sã putem dãinui prea mult. Altruist perfid, deplângeam faptul cã ea va deveni victimã colateralã a propriului meu destin care-mi prefigurase ca toatã viaþa sã cãut fãrã sã gãsesc, sau gãsind sã pierd de îndatã, ºi care, în consecinþã, acum urma sã îmi ameninþe fericirea ºi sã îmi sacrifice dragostea pentru ea. Apoi, pervers, aºteptam sã toarne peste mine sfâºâitoare dovezi tãgãduitoare ºi liniºtitoare constând în disperate declaraþii, lacrimi, sãrutãri ºi promisiuni.
Cât de masochist reușisem sã devin, pentru cã nici nu-mi trecea prin cap sã pun capãt acestei relații seducãtoate! Și cât de nedrept și cinic devenisem fațã de ea, cãreia îi pãrea absurdã o astfel de eventualitate ºi îmi oprea cuvintele cu sãrutãri fierbinþi peste care mai turna ºi lacrimi din belºug, rugându-mã sã încetez! Pe mine însã nimic nu mã poate opri atunci când începeam sã profeþesc.
Dar – în timp ce repetam rãsucirea pumnalului îndoielii în sufletul ei, motivându-mã din rãsputeri cã mã preocupã sã îi fac cât mai uºor sfârºitul reluând sau imaginând, în atemporal ºi în imaterial, cele mai convenabile ºi mai convingãtoare modele despre resemnare ºi supravieþuire în faþa diverselor pierderi sau decepþii sentimentale –, într-una din seri, ea m-a întrerupt spunâdu-mi simplu, cu aceeaºi sincerã simplitate debordantã ºi neargumentatã cu care m-a ºi cucerit, cã totul între noi s-a sfârºit. Și nu era o rãzbunare pentru chinurile pe care i le provocam, nici o decizie de a pune capãt acestora, pentru cã intrase demult în jocul meu sadomasochist, iar dragostea ei dobândise un soi de disperare, se agãța de ea ca un amenințat de înec și pãrea a nu se mai putea descleșta nicicând.
Și a plecat. Fãrã resentimente, fãrã ezitãri, fãrã sã-mi arate mãcar cã îi pasã, cã este îndureratã, cã îi pare rãu; fãrã sã aibã regrete pentru tot ce se sfârșește între noi, fãrã mãcar sã mã pregãtescã, fãrã sã mã consoleze cât de puțin acolo. Așadar, nici o explicaþie, nici o justificare, nici o motivaþie, nici un mobil… Pur ºi simplu!
Cât de cald ºi cât de crud devenise sufletul ei pentru mine! Ceea ce eu presupuneam sau imaginam verbal, la nesfârºit, ea a fãptuit într-o singurã clipã. S-a dovedit mult mai cinstitã, mult mai puternicã, mult mai directã, mult mai normalã ca mine. ªi astfel, inima ei, devenitã dintr-o datã de gheaþã, a fãcut sã mi-o simt fierbinte pe-a mea. Dar mai ales a dat raþiunii mele o lecþie memorabilã – de care totuºi nu am putut þine seama cu consecvenþã –, despre inutilitatea demersurilor verbale discursive, explicative, descriptive, perorative.
M-am trezit singur, atât de singur ºi de dezarmat încât nimic din vacarmul din jur nu mã mai ajungea, protejat fiind de disperarea pe care mi-o þeseam în juru-mi, precum viermii de mãtase propriul cocon. O singurãtate mai apãsãtoare ºi mai exasperatã decât toate celelalte traversate pânã atunci, cu atât mai mult cu cât în faþa ochilor mei, plini de lacrimi adevãrate ce reveneau din copilãrie, începu sã se caºte ca o distanþã ameþitoare creat de zborul ei anunþat. O vedeam încremenit, parcã murit, cum se depãrteazã vie, ca o pasãre planând cãtre intersecþia cu perechea ce i-o fi fost destinatã de-adevãratelea. Și nici mãcar nu a fãcut vreun ocol deasupra stârvului meu rãnit, nici mãcar o privire în urmã nu mi-a lãsat.
M-am simþit redus la o ramurã ce sta sã se usuce, dar pe care a poposit, totuºi, numai ca sã-ºi poatã relua zborul, Pasãrea Paradis.
Încerc zadarnic refugii în somnul altãdatã protector, pentru cã insomnia mã terorizeazã, þinându-mã înlãnþuit, gol ºi înnebunit, în arºiþa unui câmp deschis pârjolit de soarele enorm al luciditãþii iradiind doar suliþi-reproº. Astfel mi-am alcãtuit un rai exclusiv al amintirilor despre ea, din care nu voi putea fi expulzat niciodatã: pierzând-o mi-am dat seama cât de dragã-mi era, pentru cã numai despãrþirea aþâþã cumplit patimile mari.
Între timp, undeva, altundeva, tot în aceastã lume, pluteºte, ºi umbreºte, ºi fericeºte Pasãrea Paradis.
I-am scris, dar nu i-am trimis niciodatã mesajul, apreciindu-l prea melodramatic:

„Mi-am urnit cu greu privirea împovãratã de deznãdejdi, amânãri ºi neputinþe, peste conturul sur al blocurilor, al fabricilor ºi al zidurilor crescute din ciment ºi asfalt care m-au claustrat între ele, ºi mi-am odihnit-o pe cerul plumburiu brãzdat de irizãrile multicolore ale unui soare gata sã se stingã. Mi-am zãrit astfel, dintr-o peste-margine de sus a lumii, penetrând printre norii halucinând tot felul de forme, libertatea mea, prea înalt suspendatã, izolatã de mine, intangibilã.

Mi-am întinat privirea, cu deznãdejede ºi urã, în grotescul, dizarmonia, scandalosul din jur, în tot ce repugnã, ºi m-am molipsit de toate acestea pânã la limita de a nu mai putea privi pe nimeni în faþã.

Atunci ai apãrut tu, dându-mi rãgazul de a-mi cufundat privirea între cutele de magnet ale formelor tale, absurd trãitoare în toiul mizeriilor lumii, limpezit-o cu armonie, dragoste ºi frumuseþe – aºa cum sunt scãldate ele în cãldura ta inepuizabilã –, reidentificându-mã în fleºuri despre mine, cel pe care îl abandonasem prin fãrã de iubire de prea multã vreme.

Într-un târziu, atunci când n-am mai avut încotro, mi-am întors din nou privirea în mine însumi, dar nu m-am recunoscut, într-atât de mult mi se schimonosiserã fãrã tine visele, nãzuinþele ºi tinereþea de care abia avusesem parte. Devenisem contur sur, îngemãnat cu conturul blocurilor, fabricilor și zidurilor crescute din ciment ºi asfalt, sub un cer plumburiu brãzdat de irizãri multicolore ale unui soare gata sã se stingã.

ªi ochii mei au fost din nou ºi pentru totdeauna tulburaþi de smogul contradicþiilor care au nãvãlit peste mine din lumea largã, din adâncurile mele ºi din absenþa ta…

Nu ºtiu cum ºi de ce mi-ai fost hãrãzitã, dar te-ai insinuat ca reper ultim, niciodatã sfârºit, al tuturor trãirilor mele viitoare…"


publicata in 2011-06-18

Citate de dragoste

• 'Pentru a menține căsătoria plină,
  Cu dragoste în cupa iubirii,
  Ori de câte ori greșești, recunoaște-o;
  Ori de câte ori ai dreptate, taci.'
  ~ Ogden Nash
• 'A trăi este ca și cum ai iubi -
  toată rațiunea se împotrivește,
  și toate instinctele sănătoase sunt pentru asta.'
  ~ Samuel Butler, Life and Love
• 'Dragostea este un act de iertare nesfârșită, o privire blândă care devine un obicei.'
  ~ Peter Ustinov