Te vãd prin ceațã într-un trist amurg,
Privesc cum valuri, pletele îți curg.
Aveai atâta farmec și-atâta har și duh,
Cu ochii mari și umezi pierduți peste vãzduh.
Sub gene lungi de tainã și zefir
Aveai obraz ca mãrul, miros de trandafir.
Și mai aveai, femeie, pe vino-ncoa mereu,
Încât la despãrțire mi-a fost atât de greu.
marþi, 28 august 2012
a venit toamna
a venit toamna, ceva difuz,
un bal ca la carte,
vântu-mi rãzbate-n auz,
un tangou de departe.
danseazã frunza, o știm,
pe-o placã uitatã, tangoul,
în sufletul nostru intim
își prelungește ecoul.
cerul e negru, de scum,
parcã am pictat numai vânt,
nostalgia noastrã de-acum,
a rãmas doar în cuvânt.
aceeași rãmâi numai tu,
împietritã în amintire,
ca o razã de soare ce nu
a-nceput luminoasa rotire.
plutește în ceațã prin vis,
zâmbetul de pe buzele tale,
cãrãrile ce ne-au deschis,
covoare pe roșii petale.
azi te revãd ca prin fum,
atunci o pasãre zburase,
ai venit peste mine acum,
învãluritã-n mãtase.
miercuri, 29 august 2012
Sfinxul
Sfinxul doarme pe nisipuri,
Fiind mereu bãtut de vânt,
Rege peste vaste timpuri,
Între ceruri și pãmânt.
Sfinxul pe buzã de lunã,
Stã la margini de cuvânt,
Când încearcã sã-l rãpunã
Numai spicele de vânt.
El putea sã fie-o stea,
El putea sã fie scrum,
Arzând de asemenea
Precum dorul meu acum.
Numai creanga visului
I-a dat aripi ca sã zboare,
Deasupra abisului,
Printre timpuri cãlãtoare.
Sfinxul surâde prin vreme,
Prin nisipuri mișcãtoare,
Parc-ar vrea ca sã ne cheme
La o lume viitoare.
Piatra lui nu stã pe piatrã,
Când se va fi stins demult
Nimbul vieții ca o vatrã,
Fulgerat doar de cuvânt.
Masca lui o sã ne cheme
Într-un sângerat apus.
Când rãpus de-atâta vreme,
În mister va fi ascuns.
joi, 30 august 2012
tu n-ai știut
tu n-ai știut sã legi
descântecul de veșnicie,
te-ai tot jucat ca frunzele
prin toamnã,
dintr-un fior
tu ai fãcut vioarã,
peste amurguri roșii
de cristal.
ce a rãmas a fost tãcerea,
pe lespezile
moartelor fântâni,
destinul
ne-a golit veșnicia
preaplinului
și-am rãmas ancorați
nepereche
într-o oazã de veghe.
patima a cerut
totdeauna rãspuns,
dar tu l-ai ascuns…
vineri, 31 august 2012
am trecut rubiconul
am trecut rubiconul,
cenușile s-au stins,
mã bântuie
la ora din adâncuri
întoarcerile-n vis.
pãcatul și chinul,
din marea trecere
dorul și visul
o sã ne secere.
oasele timpului,
turn de flaute,
în gâtul morții
o sã ne caute.
scutur sunetele-n
ploaie,
stele vii,
în colivii,
vreau dulceața
altor ape
sã-mi adape,
dorul de melancolii.
sâmbãtã, 1 septembrie 2012
amurg de toamnã
amurg de toamnã presãrat cu aur,
în liniști de-nceputuri nemișcate,
turnat pe pânzã de un meșter faur,
ce rãspândește-n jur singurãtate.
amurg de toamnã, sumbru, de metal,
imensul meu rotund de întuneric,
cu plopi înalți și stele de cristal,
cu luna ce zâmbește-așa himeric.
îmi vin în minte pãmântene vise,
dintr-un trecut ce s-a-ngropat în timp,
din dulcea lume cu armuri închise,
al altui întomnatec anotimp.
în ochiul linxului cu-argit topit,
ce stãpânea întinderile apei,
tu-n astã searã iar mi te-ai ivit,
mișcând o lume peste dosul pleoapei.
duminicã, 2 septembrie 2012
adolescențã
adolescențã, te vãd prin fundul vremii
prin lumea ireal de adâncã,
privesc la tine parc-aș fi într-o salã de cinematograf
la un film cu ploi și toamne,
cu iubite și jocuri
cu baluri și chermeze,
cu maniere-nvechite,
care curãțã semințe și le-aruncã pe jos,
privesc la cuplul nostru patetic,
când ne țineam de mânã ca doi copii
și reciteam versuri din eminescu,
o adolescențã mâncatã de molii
cu patefoane și chitare electrice,
cu chaplin și garbo,
un fel de grafitti pe toate gardurile,
cu stalin, lenin, marx și engels
pe toți pereții,
orele roșii în amurg când te-așteptam
pe lângã plopii fãrã soț,
și ne iubeam și ne uram,
și ne uram și ne iubeam,
ca doi nebuni din balamuc
c-un dor de viațã rupt din rai,
și te strigam, și mã strigai…
înfigeam colții în vis, credeam cã asta-i veșnicia,
așteptam clopoțelul sã sune,
sã ne vedem, sã ne zâmbim
și pe furiș sã ne privim,
și uite-așa ne trecea ziua
și ne-apuca melancolia.
vântul așeza ouã pe gheațã,
bãtând în cutiile de conserve,
timpul trecea, ora bãtea
și clipa iar ne despãrțea.
din ceasuri iar cãdea ruginã,
flașnetarii cântau pe stradã,
duminica la promenadã,
și noi pe bulevard în doi
pãrea cã suntem doi eroi.
ne-apuca noaptea-mbrãțișați,
pe lângã garduri sau mansarde,
din lunã cãdeau litere de vis
cu mirosul lor metafizic,
treceau pe lângã noi accelerate
și noi ne sãrutam pe sãturate.
aripi de ceațã, zilele treceau în amorțire,
muncitorii veneau la paradã,
de 1 mai în marea mascaradã,
sburau baloanele pe sus
și steagurile fluturau în vânt,
noi stam mereu în primul rând,
vedeam socialismul triumfând,
mai mârâind, mai înjurând…
neștiind a trãi, ascultam înlemniți,
cum trage noiembrie la moarte,
cum vine iarna cu morții,
peste deal, peste ape,
ca o fatã morgana aproape.
adolescențã, te vãd prin fundul vremii,
cântând prin ploaie, ud leoarcã,
ce departe ești, ce aproape sunt,
dacã dragostea mea rece o sã te sece,
totul e vânare de vânt, totul va trece…
ți-am sfâșiat mãtasea, iubita mea, la poartã,
și nu știu ce vedeam în marii ochi ai tãi,
eram nebuni atuncea, eram copiii rãi,
cãci cesul prãfuit s-a preschimbat în soartã.
luni, 3 septembrie 2012
altã toamnã
altã toamnã, temenele,
fluturi dulci de catifele
ce mãnâncã din dantele,
și ne ninge
frunzele,
paseri flaminge,
și le bat vânturile,
adunând gândurile.
la pustie și la schit,
clopotele-au ruginit
și un popã tot ne minte
cum stau morții
pe morminte,
îmblânzind nãlucile
și vopsindu-și crucile.
pe cer un mire virgin,
a murit lângã un crin,
și la el la-nmormântare,
lume din douã hotare.
plouã frunze,
plouã gânduri,
trec cocorii
rânduri-rânduri,
toamne vin
și toamne trec,
trece timpul
și eu trec,
mi-a venit cuvânt
pe vânt
și pe lunã o minciunã,
cum cã viața
e strãbunã
și nu moare
cum vrem noi,
printre frunze,
printre ploi.
culori, arome târzii,
ce vin din copilãrii,
carnavaluri
de cristaluri,
vântul dulce de zefir,
cu miros de calomfir,
toate prãbușite-n vis,
într-un orizont închis.
marþi, 4 septembrie 2012
pan
în poiene de pãdure
pan danseazã peste frunze
cu femei pline de draci,
în poiene de pãdure
se-aud cântece ecou,
luna bearcã spânzuratã
pe-o creangã,
drept mantou.
pan danseazã nebunește
c-o budelcuțã de vin,
mi le ia, mi le-nvârtește
și femeile, regește,
i se-nchin.
la petrecerea absurdã
și homer,
bea potirul cu leurdã
pân la cer.
pan, cu cinci femei la dans,
sprijine cerul cu mâna,
dans rotund,
ce ține cu sãptãmâna.
s-a rãrit de toamnã codrul,
luna sabie se face,
pan începe iar sã joace,
ca nebunul.
sparge pan butoaiele,
curg pe gât țurloaiele,
joacã mangafalele,
ridicându-și poalele,
sunt libații dintr-o lume,
ce-a luat-o demult la vale,
chiraline, mascarale,
deșuchiate, hangarale,
tanțe cu ilicul rupt,
ce pe bietul om l-au supt.
…în mijlocul astei toamne
îl jelesc doar douã doamne,
știrbe și coclite foc,
a avut și pan noroc,
altfel rãmânea stingher,
se ducea singur la cer....
miercuri, 5 septembrie 2012
publicata in 2012-09-05
Citeste si alte poezii de dragoste trimise de vizitatori
Istoria unei relaÈ›ii nu e niciodată o linie continuă. Dacă începutul este marcat de sentimente È™i pasiuni puternice, odată ce acestea se aÈ™ază È™i cei doi parteneri încep să se …
PuÈ›ine sunt relaÈ›iile care nu se confruntă niciodată cu probleme. Doi oameni nu vor putea fi niciodată pe aceeaÈ™i lungime de undă în fiecare zi, o viață întreagă. Comunicarea este …
E mult de muncă într-o relaÈ›ie dar tot efortul este pe deplin meritat, în cazul în care ai un partener alături de care să poÈ›i construi ceva durabil. Cel mai …