Stau pe marginea unei prãpãstii reci ºi întunecate, atârnând în gol cu pãrul rãsfirat în ecouri de aripi frânte. Dar oscilaþia între viaþã ºi moarte nu mã sperie deloc. Pentru cã ceea ce alþii numesc viaþã e moartea mea, de aceea sper cã pot sãri în gol ca sã trãiesc; da, cred cu fiecare atom ce îmi constituie nefiinþa cã dacã ÎNTREGUL nu mã umple, o va face VIDUL… prãpastia în care încerc cu disperare sã mã arunc e salvarea, acesta e drumul pe care poate am fost menit sã-l urmez. ªi nu încerc nicidecum sã devin un martir în ochii altora, aºa cum am fãcut de-atâtea ori. Cãci de data asta sunt doar EU, decizia îmi aparþine. N-am sã-i implor pe ei sã mã arunce, trebuie sã sar! Pentru cã dacã descinderea mea pe cãile negre ale necunoscutului nu e benevolã ºi sincerã pe de-a-ntregul, atunci e totul în zadar. Trebuie sã caut momentul potrivit, sã mã arunc precum Viaþa se aruncã în Moarte pentru a Renaºte. Aº putea spune cã m-am nãscut fizic ca sã mor spiritual ºi nu m-aº face prea bine înþeles... Desigur, aº putea sã fiu puternic astfel, dar cât ar þine?! O clipã, iar clipele nu mã satisfac de ajuns în nevoia mea de putere… vreau timpi geologici mãsuraþi cu precizie de metronom, vreau ABSOLUTUL (da, haideþi, condamnaþi-mã, minimalizaþi-mã ºi ardeþi-mã pe rug pentru cã mai cred în ceva; ucideþi-mã cu pietre ºi poate atunci veþi fi satisfãcuþi, mã veþi putea cataloga drept “hoit” ºi voi inspira ºi eu un cuvânt pe care vã place sã-l auziþi!)
Dar mã puteþi ucide de mii de ori, voi cu pietrele voastre sângerii, era o vreme când v-aº fi implorat sã faceþi asta ca sã scap de o durere pricinuitã tocmai de sufletul meu viu într-o lume moartã, dar nu acum. Acum am prãpastia mea care mã aºteaptã ca un dar divin într-un colþ de suflet. Simt ºi gust suferinþa altfel de-acum, nu mai vãd Moartea ca o salvare, pentru cã ºtiu cã ceea ce alþii numesc Moarte e doar o iluzie, un lucru pur fizic, ca ºi multe altele care nu sunt ce-ar trebui sã fie. Nu pot ºi nu vreau sã mor ca cei pe care îi cunosc sã vinã cu flori la mormântul meu ºi eu sã îi veghez în schimb din Ceruri. Nu vreau nici mãcar sã mor ca sã vãd ce e dincolo, nici ca sã mã cãlesc ºi sã devin puternic prin pedepsele Iadului… Greu de crezut, dar nu vreau nici mãcar sã mor pentru iubirea care mã sfâºie, care mã devoreazã zi dupã zi, care mã pãtrunde, mã ucide ºi mã învie succesiv ºi mã lasã sã ies în lumina Soarelui pentru a mã arde de fiecare datã… nu vreau sã mor aºa cum vroiam pânã acum, ca sã închei suferinþa- eram un laº- oricum, suferinþa nu se terminã niciodatã. Dacã ar fi sã mor, aº muri altfel decât ceilalþi....Sã sar acum ºi sã las totul în urmã. Pe tine, cu tot rãul pe care mi-l fac iubindu-te. Dar viaþa mea eºti tu- sãrind ucid ºi cel mai frumos sentiment pe care putea sã-l izvorascã toatã culoarea mea. Cãci eu nu sunt ca ei- dulce minune- ºi nici tu nu eºti; de ce nu ne-am iubi?! Îi simt gâtuiþi de tãcerea lor asprã, vulturi nesãtuli deºi au guºile pline de sânge… o nu, sã îi laºi sã mã ia cu ei! Sã mor strivit de pietre sau ciupit de ciocuri hulpave mi-e totuna. Dar nu mã lãsa sã-i muºc ºi eu- aº deveni la rându-mi vultur, feroce ºi egoist, ucigând pentru a supravieþui… þine-mã tu de mânã ipotetic, aºa cum facem NOI toate lucrurile, ºterge tot ce ai urât vreodatã în mine ºi iubeºte sau mãcar respectã curajul meu în faþa pliscurilor nedrepte ale vieþii. Sãrutã-mã o primã ºi ultimã datã în timp ce viaþa mi se scurge la picioarele tale, dã-mi drumul mâinii ºi pluteºte mai departe în perfecþiunea ta de înger al Vieþii ºi Morþii, iubeºte-mã urându-mã ºi salveazã-mã lãsându-mã fãrã vlagã în ghearele lor. Ia sufletul meu ºi arde-l, stropeºte-þi hainele cu cenuºa suferinþei mele ºi iartã-mã. Azi a murit ºi o parte din tine, ºtiu.
Stau pe marginea unei prãpãstii reci ºi întunecate, atârnând în gol cu pãrul rãsfirat în ecouri de aripi frânte. Vântul îmi ºuierã în urechi ºi mã înfioarã gândurile care îmi dau târcoale de o vreme. Nu. Nu, îmi spun ºi mã ridic cu o ultimã sforþare. Nu voi muri aici, aºa. Prãpãstii poate gãsi oricine, dacã cerceteazã în sine atent. Eu, însã, voi aºtepta sã vinã vulturii. ªi ºtii de ce? Pentru cã vreau sã-mi vezi, sã-mi miroºi ºi sã-mi guºti fiecare picãturã de sânge, vreau sã îmi simþi viaþa scurgându-se din mâinile tale ca nisipul dintr-o clepsidrã. Þi-ar fi greu sã cobori dupã mine în prãpastie, nu-i aºa?
ªi iatã cum, iubire, fãrã a vrea sau a ºti, mi-ai ucis încã o datã moartea
Alte scrisori de dragoste:
Cele mai recente scrisori de dragoste pentru ea si pentru el