Toata lumea vorbeste despre dragoste… Si, atunci, de unde atata suferinta ? De ce atatea despartiri? De ce atata ramanere impreuna fara impreuna-simtire? Sa fie pentru ca dam prea mult credit dragostei la prima vedere? Sa fie pentru ca ne inselam crezand intr-o dragoste oarba, in „dragostea nebuna”?
Unde se duce dragostea dupa ceva timp - la unii mai mult, la altii mai putin ? La inceput, intre indragostiti auzi: „Cum vrei tu!”. Si trece timpul si, in loc de „Cum vrei tu”, incepi sa auzi „Pentru ca asa vreau eu”. La inceput, cand totul e cu ingerasi, floricele, norisori, in cele mai frumoase culori, ii spui celuilat: ”Esti minunat(a). Te accept asa cum esti, sa nu te schimbi niciodata.. Estii ceea ce am visat.” Si trece timpul si ii spui celuilalt ca nu ti se mai pare o faptura minunata, ca trebuie neaparat sa se schimbe: el, nu tu; daca nu …il inlocuiesti!!!... Promisiunile se transforma in amenintari, sperantele in tot atatea dezolari…
Te uiti la un film „de dragoste”… Si se intampla sa vezi ca doi indivizi se plac si isi parasesc(sau inseala) partenerul actual(langa acesta au trait si stiu ce ii poate capul!) pentru altcineva, o persoana pe care nu o cunosc, dar spre care ii mana impulsul erotic. Si tu te uiti la film si te intrebi: or sa fie pana la urma impreuna? Si filmul se incheie „frumos”, cu cei doi unul in bratele celuilalt, la inceput de drum. Asta e problema: sunt doar la inceput de drum… Vor ramane impreuna pe cale? Sau doar pana la urmatoarea statie?
Atractia sexuala, golul sufletesc resimtit in absenta celuilalt, dorul dupa cealalta persoana, emotiile neobisnuite, chiar sentimentele de afectiune pot fi un indiciu ca ti-ai gasit perechea fara pereche si ca langa el/ea poti trai fericit(a) pana la adanci batraneti? Aproape toate relatiile incep cu aceste lucruri frumoase… Si …? Ce se intampla pe drum, de ce nu au toate sfarsit fericit? Nu cumva ne avantam la drum condusi doar de impuls, cu mintea lasata undeva la marginea drumului, rapiti de frumusetea clipei? Sau - cine stie? - cei mai multi poate nici nu doresc sa ramana impreuna „pana la adanci batraneti”, ci doar sa se bucure de clipa, traind ca indragostiti de dragoste… nu iubind o persoana reala(pe care nici nu o cunosc), ci folosindu-se de ea pentru a-si atinge un vis, pentru a trai un sentiment… Si chiar si dintre cei care spun in primele clipe: „Te voi iubi mereu” - si chiar vor sa faca asta - multi se poticnesc pe cale. De ce? Un vechi proverb ebraic spune: „Merg oare doi oamani impreuna fara sa fie invoiti?” Sa fie, oare, „neinvoiala” de vina? Faptul ca amanam „invoielile” pe mai tarziu? Ca – de! – acum nu trebuie sa stricam frumusetea de sentiment cu asa ceva!... Faptul ca ne temem de reguli in dragoste? Ciudat… Sa fie oare „de vina” teama noastra de a nu omora un vis din pruncie, teama de a nu recunoaste ca ne-am inselat, teama de consecinte - daca sunt deja prea implicat?
Este iubirea un val care te ia pe nevrute si te poarta pe cai nestiute?
Nu cumva confundam dragostea cu pasiunea? Este dragostea doar un sentiment? Sau – si mai rau - poti numi dragoste niste impulsuri, niste emotii, niste senzatii? Nu este dragostea mai mult, un angajament? Nu asta ii tine pe oameni legati „la bine si la rau, in sanatate si in boala…”?
De multe ori dorim sa fim cu cineva pentru ca visam ca langa acea persoana putem avea emotii, trairi si – de ce nu? – un extaz cum nu am mai avut niciodata! Visam ca timpul ar inceta langa celalalt, ca am putea trai langa el(ea) intr-o betie a simturilor si a sentimentelor, ca am putea trai o fericire naucitoare care ar inciuda si pe zei, ca ne-am putea topi de dragoste si revarsa in inima celuilalt, traind cele mai adanci simtiri ale sufletului omenesc, murind si inviind in celelalt, cunoscandu-l si iubindu-l pe celalat ca si cum orice ingradire ar fi incetat pentru muritori, dezmarginind marginitul si luandu-ti zborul spre stele prin el(ea)… Frumos! Dar visam… Dorim simtiri nepamantesti care sa spulbere orice sentiment de singuratate, orice durere, ceva nemaipomenit, nemaitrait, care sa aboleasca presiunea si desertaciunea cotidianului… Dorim…
Si trecem pe langa viata goi, nefericiti si nefericind… Pentru ca refuzam sa luam viata asa cum este ea, refuzam sa privim in fata realitatea, pentru ca ne temem… Ne este mai usor sa cladim vise si sperante decat sa traim… In lumea noastra este mai frumos… oamenii sunt asa cum vrem, asa cum credem noi, nu ne dezamagesc, nu ne ranesc, nu ni se opun, suntem una… (Nu poti fi una! Trebuie sa devii una!) Si astfel putem sa traim cu o imagine, cu un el/ea plasmuit(a) de mintea noastra, dupa dorintele noastre…
…Eu, una, sunt confuza… Nu sunt nici doctor de suflete si nici filosof… Dar mi-am pus atat de multe intrebari, am incercat sa imi dau raspunsuri si realitatea parca imi spulbera, curand, certitudinile pe care incerc sa mi le cladesc, pentru a putea cladi o relatie durabila deasupra…
Oare chiar nu mai exista acel „Si au trait fericiti pana la adanci batraneti?” Poate ca ar fi fost mai bine daca am fi invatat din povesti ca, intr-o relatie, fericirea nu te pocneste, asa, pur si simplu, din afara, ca, dimpotriva, fericirea e ceva ce ce tu iti oferi, daruind celuilalt, straduindu-te sa il faci pe celalalt fericit. Poate ar fi fost mai bine daca citeam in povesti: „Si s-au facut fericiti pana la adanci batraneti!”…
Alte scrisori de dragoste:
Cele mai recente scrisori de dragoste pentru ea si pentru el